--Furnicile de Bernard Werber--
Ciclul marelui parazit hepatic Fasciola hepatica reprezintă cu siguranţă unul dintre cele mai mari mistere ale naturii. Animalul acesta ar merita un întreg roman. Aşa cum arată şi numele, este vorba de un parazit care prosperă în ficatul oilor. El se hrăneşte cu sângele şi celulele hepatice, creşte şi apoi dă ouă. Dar ouăle acestui parazit nu pot să se desfacă în ficatul oii. Ele străbat un veritabil periplu.
Ouăle îşi părăsesc gazda, ieşind din corpul ei o dată cu excrementele şi pomenindu-se astfel în lumea din afară, rece şi uscată. După un interval de incubaţie, ele se deschid, lăsând să iasă o larvă minusculă. Larvă ce va fi consumată de o nouă gazdă: melcul.
Ajunsă în corpul melcului, larva de gălbează se multiplică înainte de-a fi ejectată o dată cu mucozităţile pe care le scuipă gasteropodul pe vreme ploioasă.
Dar în momentul acela, ea nu a parcurs decât jumătate din drum.
Mucozităţile acestea, arătând ca nişte ciorchini de perle albe, le atrag frecvent pe furnici. Datorită acestui "cal troian", paraziţii pătrund înăuntrul organismului insectei, fără să rămână însă prea mult în stomacul ei social. Ca să iasă, ei îl străpung în nenumărate locuri, transformându-l astfel în strecurătoare. Apoi îl astupă la loc cu un clei care se întăreşte şi îi permite furnicii să supravieţuiască. Furnica nu trebuie ucisă, dat fiind că este indispensabilă pentru refacerea joncţiunii cu oaia. Apoi, paraziţii circulă prin corpul furnicii, fără ca vreun semn cât de mic să trădeze drama care se desfăşoară înăuntru.
Larvele au devenit acum paraziţi adulţi care trebuie să se întoarcă în ficatul oii ca să-şi desăvârşească ciclul de creştere.
Dar cum să faci o oaie să mănânce o furnică, din moment ce oaia nu este insectivoră?
Probabil că întrebarea şi-au pus-o generaţii întregi de paraziţi hepatici. Problema era cu atât mai greu de rezolvat cu cât oile pasc vârful ierbii, în ceasurile răcoroase ale zorilor, iar furnicile nu-şi părăsesc cuibul decât în orele călduroase, circulând doar la umbra aruncată de rădăcinile ierburilor.
Cum să le aduni laolaltă în acelaşi loc şi moment?
Paraziţii au găsit soluţia, împrăştiindu-se în tot corpul furnicii. Vreo zece se instalează în torace, alţi zece în labe, zece în abdomen şi unul singur în creier.
Din clipa în care această unică larvă se implantează în creierul furnicii, comportamentul ei se schimbă... Da! Parazitul, un mic vierme primitiv, apropiat de parameci şi deci de fiinţele unicelulare cele mai rudimentare, o pilotează de-acum înainte pe furnica atât de complexă.
Rezultatul: seara, când toate lucrătoarele dorm, furnicile contaminate de paraziţi îşi părăsesc oraşul, înaintând ca nişte somnambule şi urcă în vârful ierburilor, unde rămân agăţate. Şi nu pe orice fel de ierburi! Doar pe cele preferate de oi: lucernă şi traista-ciobanului.
Tetanizate, ele aşteaptă să fie păscute.
Aceasta este activitatea viermelui-de-gălbează în creierul furnicii: el îşi sileşte gazda să iasă seară de seară până când este mâncată de o oaie. Dimineaţa, de îndată ce se încălzeşte, dacă nu a fost hăpăită de vreo ovină, furnica îşi recapătă controlul asupra creierului şi liberul arbitru. Ea se întreabă ce caută acolo, cocoţată în vârful unui fir de iarbă, şi coboară la iuţeală pentru a se întoarce înapoi în cuib unde, se apucă de treburile cotidiene. Aceasta, până în seara următoare, când, aidoma unui zombi ― ceea ce a şi devenit ― ea va ieşi din nou, împreună cu toate celelalte semene infestate de paraziţi, siva aştepta să fie rumegată.
Ciclul respectiv le-a pus multe probleme biologilor. Prima întrebare era: cum poate parazitul pitit în creier să vadă în afară şi să-i ordone furnicii să meargă în cutare sau cutare direcţie? A doua întrebare se referă la faptul că parazitul care o conduce pe furnică este singurul care moare în clipa când insecta este înghiţită de oaie. De ce se sacrifică el astfel? Totul se petrece ca şi cum paraziţii respectivi au acceptat ca unul din ei ― şi încă cel mai bun ― să moară pentru ca ceilalţi să-şi atingă scopul şi să-şi încheie ciclul fecundaţiei.
