--Furnicile de Bernard Werber--
La muştele verzi, femela îl devorează pe mascul în timpul împerecherii. Emoţiile îi fac poftă de mâncare şi primul cap care zăboveşte pe lângă ea i se pare un prânz excelent. Dar masculul, deşi vrea să facă dragoste, nu vrea să moară ronţăit de iubita lui. Astfel încât, pentru a ieşi din dilema aceasta insolubilă ― a obţine Erosul fără Thanatos ― masculul muştei verzi a descoperit o stratagemă. El aduce nişte mâncare pe post de "cadou". În consecinţă, când doamna muscă verde simte un gol în stomac, ea se poate servi cu o fărâmă de carne, iar partenerul ei poate să se împerecheze mai departe fără pericol.
La o specie mai evoluată, masculul îşi aduce bucata de carne de insectă împachetată într-un cocon transparent, câştigând astfel un surplus preţios de timp.
O a treia specie de muşte a tras concluziile ce se impuneau din faptul că timpul necesar deschiderii cadoului era mult mai important, din punctul de vedere al masculului, decât calitatea cadoului în sine. La această a treia specie, coconul de ambalaj este gros, voluminos şi... gol. Până când femela apucă să descopere înşelăciunea, masculul şi-a terminat treaba.
Ca urmare, fiecare şi-a modificat comportamentul, adaptându-se: la muştele de tip empis, de exemplu, femela scutură coconul pentru a verifica dacă nu e gol. Dar... şi aici există o cale de-a o păcăli. Masculul, prevăzător, umple pachetul cu propriile sale excremente, îndeajuns de grele ca să pară nişte bucăţi de carne.
