Liberul arbitru

Aceasta poveste este despre un poet, astronaut si visator.
Intalnit intr-un moment in care ea nu mai credea in nimic, se saturase sa auda vorbe, falsitati, cuvinte frumoase dar goale de orice continut. Asa ca a ales ca de data asta continutul sa fie mai important ca forma, sa aleaga cu mintea si nu cu inima.
Inima era oricum in recuperare ca asa sunt inimile slabe. Cad, se ridica, schioapata apoi cad din nou...
A fost o perioada si o poveste cu atatea sfarsituri ca nici nu mai stiai unde te pozitionezi si pentru cat timp. Poate era mai bine sa nu se ciocneasca, poate era bine sa nu il deraieze de la cursul sau. Asta a fost ca o ciocnire de trenuri numai ca unul din acestea smulge pe al doilea de pe sine si zice: nu, tu vii cu mine!
Imi amintesc de plimbarea in parc, de discutii nesfarsite online, de cum a zis ca asteapta prezentarea cu jocurile anului cu telefonul la piept. Imi amintesc cum zicea ca il fac sa fie mai bun, cum a facut paste cu paine cu usturoi doar pentru ca am intrat intr-o discutie de bucatareala.
Imi amintesc de intrebarea ce inghetata iti place si de 'marry me'.
Imi amintesc de cum vorbeam atunci cand vorbeam si cum s-a schimbat asta incet-incet.
Imi amintesc de excursia la aquapark, de votul din bucuresti la fel cum imi amintesc de 100 km fara un cuvant. De transfagarasan. De cascada aia. De cum de abia se tinea dupa mine ca nu avea pic de conditie fizica. De cum am iesit din baie si era cu pisica aia in brate. Acela a fost momentul cand, nu stiu, am simtit ca il vreau alaturi. O mangaia. Si ea era fericita. Pisicile stiu mai multe ca oamenii...
Se spune ca intr-o relatie, ca sa fie de succes, niciodata nu trebuie sa adormiti suparati. Poate aici a fost greseala, cine stie.
Imi amintesc de frustrarea din ce in ce mai mare ca tot ce conta pentru el era clipa de fata, imi amintesc de 'nu merge intre noi', imi amintesc de supararea ca vorbesc cu fostul prieten.
Care a fost inceputul sfarsitului?
Imi amintesc, ca de obicei, si ce a fost bine si ce a fost rau, intr-un amalgam fara sens.
Imi amintesc crizele de gelozie care ma indepartau. Mereu am fost libera...am sansa asta data de incapatanare, sa nu astept nimic de la nimeni, mai devreme sau mai tarziu, voi obtine totul singura.
Nu ma face nimic sa raman daca nu vreau. Nici bani, nici iubire declarata, nici minciuni, nici grija. Nici teama de singuratate. Nu, fiecare moment e o alegere constienta, o decizie de a ramane. Si e frumos cand poti sa zici ca raman pentru ca vreau sa stau, sa te am alaturi nu pentru ca astept, imi dai sau ma completezi cu ceva. Ci tu vii peste...
Am pierdut sirul despartirilor si impacarilor, am pierdut increderea ca exista loialitate, ca poti conta pe omul langa care stai ca va ramane. Mereu a fost o ciocnire intre raman pentru aceste motive, din partea sa si raman pentru ca vreau, din partea mea. Ramane pentru ca nu insel, gatesc bine, sunt simpatica, iubesc animalele, il iubeste pe ion al meu. Dar asta este atat de conditionat ca nu mai e iubire. Nu exista conditii in iubire. Si totusi, la sfarsit, ea a conditionat. Asa ca te intrebi...  il iubea ea, oare?
Il iubea...
Il iubea pentru tot ce nu era ea. Optimist, lipsit de griji. Pentru cum dormea pe mana sa, pentru povesti, chiar de groaza fiind, pentru surprize. Dar il iubea si cand nu erau acestea. Il iubea pentru ca il iubea. Il iubea pentru ea daca ar fi fost doar ea. Ii era teama de viitor, in schimb. De faptul ca tot optimismul de pe lume nu te ajuta cand dai de greu. Cand dai de greu, nu fugi ci te infigi cu talpile in pamant si stai. Dar ai nevoie de pamant, de ceva stabil, nu poti sa-ti combati  destinul cand stai pe nori.
Nu conteaza ce crede despre ea.
Adevarul nu il stie nici ea. Poate e un ghem de sensibilitati si frici imbracate in armura. Poate e un fier imbracat in catifea.
Oricum ar fi, conditionarea ramane conditionare si este detestabila intotdeauna, indiferent cine o face si cui. Ea a stiut cand s-a mutat ca totul s-a sfarsit, ca nu te poti astepta la o continuare, o a doua sansa. Nu cand tu nu ai oferi asta vreodata. Suntem datori sa asteptam sa fim masurati cu acelasi standard pe care ne incapatanam sa il impunem si altora.
A fost o conditionare, a fost un final. A fost ceva ce a simtit ca trebuie sa faca desi nu si-a dorit. A fost o decizie pe care a luat-o stiind ce pierde. Decizie asumata...una cu care se va impaca cu greu.
 Poate nu o va face niciodata.
Cum mai poti sa vorbesti cu cineva pe care ai tradat? Si nu in sensul pueril si trupesc ci intr-un mod care tine de loialitate sufleteasca? Nu lasi om sau animal la greu, asa a crescut, asa a fost invatata.
Cum sa tradezi chiar ghemul acela de valori care sta adanc infipt in inima ta, care ti-a fost insuflat de mic copil?
Da, isi zice si aude des ca oricine te vrea, va face orice sa fie langa tine, va matura pe strazi, va pune gladiole, "orice" e un cuvant minuscul pentru ce ai face cand vrei ceva sau pe cineva. Dar un lucru ce il inveti este ca nu toti oamenii sunt ca tine. Si apoi daca acest "ca tine" descrie doar ceva ce erai in trecut? Ce asteptari sa ai cand nici tu nu le poti indeplini pe a altora? Poate el se astepta ca ea sa ramana langa el...
Sau daca acest "orice" funebru  descrie doar o idee, un crez pe care nu il mai indeplinesti demult? Daca esti doar un pic mai catolic ca papa, fixezi standarde doar pentru altii nu si pentru tine?
Stiu ca nu este bine sa intri in definitii. Dar tot e greu. Tot doare...
Poate in timp va trece, va fi o poveste clasata asa cum a mai avut.
Pacat ca au facut atat de putine impreuna. Pacat ca nu au avut un concediu. Pacat ca nu a fost sa fie un viitor.
Sunt vinovata de tot. Ca ion nu mai are pe cine pupa. Si totul pentru ca am vrut ca ion sa aiba mereu pe cine pupa. Atat de ciudat e totul...
Imi aduc aminte de gogosi, imi aduc aminte de plasa cu dulciuri, imi aduc aminte de cidru baut seara.
Imi aduc aminte de tot si toate. Si l-am iubit. Oh, daca ar stii el cat de usor il putea inlocui daca voia. Dar femeile sunt cele care asteapta, barbatii sunt cei ce actioneaza. Femeile se retrag, barbatii pleaca. E in firea lucrurilor, banuiesc.
Mi-a zis ca imi citea blogul. Stiu ca nu o va face din nou prea curand sau poate niciodata. Nu am mai scris demult, de un an de fapt. Si nici acum nu scriu pentru el, o fac pentru mine.
Pentru ca sunt prea multe pe care trebuia sa le zic si daca nu le fac ceva, nu le astern undeva, imi vor ingreuna sufletul. Imi aduc aminte cand a plecat, una din dati. Imi aduc aminte ca a scris ca vine sa isi ia masa...de parca ma interesa pe mine.
Nu stie ca eu plangeam atunci. Am ajuns acasa, am gasit casa goala, Ion se uita intrebator...si aia a fost. Sa afle cand asta nu va mai conta. Cand au trecut atatea lacrimi pintre gene ca nu va mai conta unele ce fac parte din trecut.

Am numit povestea asta liberul arbitru pentru ca asta este singurul lucru de ne este garantat. Ne facem rau cu mana noastra dar nu avem dreptul de a ne plange. Plangem si atat. Mergem mai departe.
Trebuia sa il vopsesc...trebuia sa se intample ceva. Trebuia sa isi gaseasca un job ca sa fie stabil, trebuia sa nu mai fie intre noi liniste pentru ca nu se spun lucruri si acelea atarna de fiecare cuvant rostit.
Trebuia sa ma ierte pentru ce am facut. Si atunci sa stiu ca va ramane alaturi de mine, orice ar fi. Nu de mine, de tot ce reprezint eu, ce conteaza pentru mine.
Trebuia sa fim bine. Trebuia sa taca. Trebuia sa inteleaga ca tot ce simteam pentru el ma impiedicau sa merg mai departe, sa imi dau inima altcuiva. Dar apoi, cand altul pleaca, nu mai e alegerea ta. E mai usor asa, da.
Am facut multe greseli, am mai invatat o lectie. Dar sa fiu a naibii daca nu doare.
Nu dupa trecut plang eu ci pentru viitor.
Sa ne intalnim in parc, dam mana si sa ne dam seama ca ne vom rani reciproc.
Ca eu voi ramane pe o planeta prinsa intr-un vartej gravitational. Si el va zbura.
Trebuia sa stim, sa ne luam la revedere si sa mai vorbim din cand in cand.
Trebuia sa fie asa.

'Planeta vie' am scris-o intr-o seara, 17 august. Anul trecut. Peste 16 zile va trece un an. Atunci plecase pentru ca i-am zis ca nu mai functionam. De fapt, m-am asezat pe canapea, am asteptat sa imi dea atentie, sa lase jocul si sa zic ca nu functionam.
Zicea atunci ca am avut dreptate, ca se complacea in situatia respectiva. Ca o sa mearga pana la capatul pamantului si o sa faca sa fie bine.
Imi aduc aminte de cum adormeam la filme...cat de bine ma simteam sa ma bag in el si sa adorm. Cum ion venea sa stea pe el si apoi adormea langa noi. Cum simte baiatul asta tot ce simt eu...
Imi doresc sa fie fericit. Mai mult decat as vrea asta pentru mine.
Imi aduc aminte cand a explodat sau s-a ars tabloul electric. Imi aduc aminte ca faceam macaroane atunci. Care au iesit super naspa dupa ce au stat prea mult in cuptor.
Imi aduc aminte de clatite si cat s-a laudat cu ele. L-am iubit pe omul asta.
Nu pentru ceva anume. In ciuda a tot.

De ce imi e greu acum sa scriu? De ce?
O sa ii scriu si lui, sper sa ma razgandesc. Sa nu o fac, mai mult rau se intampla. Nu vreau asta. Poate merita sa stie ca a insemnat mai mult decat crede. Poate ar fi bine sa las lucrurile asa. Nu stiu, mereu am actionat din impuls. Nu stiu unde ma va duce asta.
E trist sa realizezi ca am stat mai mult despartiti decat impreuna.

Visam ca vom plimba cainele impreuna, ca vom gati impreuna. Ca ne vom uita la filme.
Poate daca trece timpul, voi uita.

Fericirea nu e garantata de nimeni si nimic. Mereu avem liberul arbitru de a alege sa fim nefericiti.