To blame or not to blame THE SELFIE

 De ceva zile imi umbla prin cap acest subiect. Da, nu prea are de ce sa se loveasca si de aici si postarea. Caci atunci cand nu ai de lucru, iti faci :))

Lumea in care traim se schimba. Si alaturi de ea, se schimba oamenii si, de ce nu, tehnologia. Nu mai suntem interesati de cuvinte, de comunicare, totul trebuie sa fie cat mai simplist cu putinta. Nimeni nu sta sa citeasca un text lung precum va fi acesta, lumea e interesata de instantanee. Poze. Imagini. Simple, usoare. Filmuletele fiind un pic mai greu de digereat dar totusi, nu sunt ca o carte. Asta e modul in care am inceput sa comunicam. Sa speram ca nu ajungem si mai rau, asta daca mai avem unde cobori mai jos de atat. 

Nu ne mai intereseaza informatia, ci imaginea. Poza bine facuta face cat 1000 de cuvinte, nu-i asa? Poate sunt 1000 de cuvinte tampite. 

Instagram ia amploare, Tiktok ia amploare. Textul? Hieroglife fara sens, de regula pozitionate deasupra a ceea ce este important.  Era o vreme cand selfie-urile erau blamate, erau primul simptom al narcisismului. Acum, este la rang de arta - poza regizata. 

Am cativa prieteni, fotografi de nunti. In cazul in care nu stiti, este o competitie acerba in lumea fotografilor de a prinde cea mai incitanta si inovativa imagine: verighete puse una peste alta pe blatul din baie, o poza facuta de un fotograf contorsionat sub mainile intinse ale mirilor care dau noroc cu sampanie, chipul ei mascat de o frunza in timp ce se uita cu jid la el, genul asta de fotografii. Si cinicul din mine isi inchipuie cum discuta 2 dupa 20 de ani de casatorie: hei, iti mai aduci aminte cand am dat noroc cu sampania si ai calcat pe cap fotograful, care era sub mainile noastre, incercand sa prinda poza asta? Vai, ce instantaneu al iubirii noastre! Uite cum ne-a prins! Nu m-as fi gandit cand ne-a zis sa stam nemiscati cu paharele intinse si s-a bagat sub noi, ca are intentia de a ne poza!

Da, selfie-urile erau blamate. Dar poza regizata, e cu totul altceva, nu? In mod clar, sunt cateva reguli. Nu te uiti la camera, fotograful nu exista. Te uiti in zare, pe profilul tau apare o umbra de palmier, nu cunoastem in ce mod magic s-a salvat pe un drive o astfel de imagine. Doar eram singuri, uitandu-ne inspre infinitul cerului albastru pictat de umbre de apus de soare. Singura explicatie?Vulturii astia! Cand vrei si tu sa ai un moment de solitudine, brusc apar si iti fac o poza pe care apoi ti-o trimit pe telefon ca sa o poti tu posta pe Insta! 

Problema este ca pe tot Insta(gramul), nu e gram de Insta(ntanee). 

 "uita-te la mine, zambeste, ridica verigheta, nu, nu, un milimetru mai la stanga, tu fa-te ca o prinzi. Fa-te ca o iubesti, mai. Aruncam o esarfa, mireasa o prinde in timp ce un mar cade de deasupra iar ginerele prinde mireasa intinsa dupa esarfa".Epic! Arta! Iubire! 

Iar, eu, cinicul din poveste, trebuie sa cred, uitandu-ma la aceste poze, ca au fost prinse fara veste, ce poveste frumoasa sugereaza si cata iubire mare, permanenta este intre doi oameni daca ei si cand sunt pozati facand lucruri simple, le fac impreuna. Astept cu interes, mireasa pe wc, instantaneu luat de jos, in timp ce se uita la verigheta. Aia e clar dragoste, mai! Pacat ca nu aveti chiar asa multa imaginatie....

Nu, nu mai e la moda selfie-ul. Vedeti voi, selfie-ul e regizat. Daca iti face altcineva o poza - evident, regizata, e altceva, alta mancare. Acum avem filmulete de tip tutorial, cum sa pozezi. Cum sa tii piciorul ca sa para ca ai fost prins in toiul actiunii numite mers. Avem tuturiale cum sa pozam sprijinindu-ne unul de altul cu mana la barbie, ca, doar, asta se intampla frecvent. De cate ori nu m-am intalnit cu cineva pe strada si am cazut peste omul respectiv, cu mana la falca? Zilnic mi se intampla. 

De la un cinic: stiti ce e mai rau decat un selfie? O falsitate regizata, cu aere de instantaneu. Da, mai! Efectiv nu cred ca s-a intamplat sa fie un fotograf in jurul vostru, pregatit cu o camera, in timp ce faceti lucruri obisnuite. Ma trezesc in fiecare dimineata, ciufulita. Daca, Domane fereste, brusc apare langa mine un fotograf, reactia mea ar fi sa urlu ca nu stiu cum a intrat, nu sa ganguresc la camera. Iar daca voi sunteti atat de prosti incat sa credeti realitatea unei astfel de poze, atunci inteleg de ce sunt atat de explicite etichetele de pe haine. 

Daca chemati fotograful sa va instantaneizeze in timp ce va aruncati de pe bloc, aveti un like!   

 

Cand tot ce conteaza, aproape iti este luat

 Asta e momentul. Asta e momentul in care iti dai seama care iti sunt prioritatile. Iti dai seama cat si ce ai face si cum ai lupta, daca ai avea cu cine. 

Iti dai seama ca tot ce conteaza pentru tine, conteaza doar pentru tine. Iti dai seama ca spaima ta este luata ca un fel de isterie retrograda, probleme cu Mercur. Iti dai seama ca oricat te pedepsesti, oricate pacturi faci, nimic nu mai cumpara timp atunci cand nu mai este de dat. 

Numeri minutele. Asa te pastrezi rational. Esti o furtuna intr-o mare de calm. 

Te gandesti la tine din viitor, ce regrete ai avea? Te asiguri ca vor fi cat mai putine. 

Traiesti si speri incordat, vrei sa fie bine dar totusi...e acel totusi care te ucide.

Adormi plangand si in vis urli la univers ca el gaseste de cuvinta sa iti faca rau, facand rau celor pe care tu ii iubesti. Continui sa speri ca asa ai auzit ca e bine, asa atragi energii pozitive. 

Speri ca iubirea sa vindece. Speri ca a ta este suficienta. 

Energii pozitive. 

Sad

 Nimic nu se compara cu momentul acela cand te trezesti dimineata si ai o notificare care zice simplu: "tataie". Da, tataie...

Tot ce sunt si tot ce fac, te reprezinta, iti sunt omagiu. Ajung atat de rar la cimitir....dar nu acolo te afli matale. Ci in sufletul meu, in ceea ce zic si in tot ce realizez. Esti forta care ma ridica atunci cand cad, esti flacara din sufletul meu care se incapataneaza sa lumineze cu tot vantul si furtuna ce se ridica din praful ramas. De la matale am invatat sa fiu luptatoare si ooo, tataie, ce luptatoare am devenit...

Acum multi ani, in ziua asta, am simtit ce inseamna sa te simti singur. Si ce povara este asta pentru oricine, oricat de puternic crede ca este. Amintiri peste amintiri si tu esti unicul lor stapan. O clipa de neatentie si poate se sterge ceva...poate se deterioreaza. 

Oamenii se impart in doua feluri, consider eu. Unii sunt ca hartia obisnuita si altii ca hartia pergament. Hartia pergament poate fi folosita din nou si din nou fiind reciclabila si extrem de versatila. A doua tipologie, hartia simpla, ramane impregnata. Nu se sterge, nu se curata, nu se recicleaza. In esenta, in lumea hartiilor si a oamenilor, este o hartie inutila. Ca om si ca hartie, e bine sa uiti tot ce te-a atins. Ca om si hartie e bine sa poti sa fii folositor din nou. 

Cu toate acestea, nu as da nicio amintire de-a mea pe vreuna noua. Nu as renunta la nimic, nu as vrea sa fiu curata, neimpregnata, nemototolita. Nu stiu de unde vine aceasta incapatanare, aceasta mandrie absurda de hartie. Imi place sa cred ca nu am uitat nimic.  Imi place sa cred ca ...

Imi place sa cred ca ai fi mandru de mine. 

"Bunicul a parasit timpul ce invarte ceasul de pe noptiera. Nu a plecat definitiv, a luat doar un alt tren...

Va rog sa nu il uitati pe acest batran de 1003 luni, mandru posesor al celor 9 bloguri. Pana in ultima clipa am crezut ca se va face bine pentru ca asta am invatat de la el, prin puterea exemplului sau, sa fiu optimista intotdeauna."

Liberul arbitru

Aceasta poveste este despre un poet, astronaut si visator.
Intalnit intr-un moment in care ea nu mai credea in nimic, se saturase sa auda vorbe, falsitati, cuvinte frumoase dar goale de orice continut. Asa ca a ales ca de data asta continutul sa fie mai important ca forma, sa aleaga cu mintea si nu cu inima.
Inima era oricum in recuperare ca asa sunt inimile slabe. Cad, se ridica, schioapata apoi cad din nou...
A fost o perioada si o poveste cu atatea sfarsituri ca nici nu mai stiai unde te pozitionezi si pentru cat timp. Poate era mai bine sa nu se ciocneasca, poate era bine sa nu il deraieze de la cursul sau. Asta a fost ca o ciocnire de trenuri numai ca unul din acestea smulge pe al doilea de pe sine si zice: nu, tu vii cu mine!
Imi amintesc de plimbarea in parc, de discutii nesfarsite online, de cum a zis ca asteapta prezentarea cu jocurile anului cu telefonul la piept. Imi amintesc cum zicea ca il fac sa fie mai bun, cum a facut paste cu paine cu usturoi doar pentru ca am intrat intr-o discutie de bucatareala.
Imi amintesc de intrebarea ce inghetata iti place si de 'marry me'.
Imi amintesc de cum vorbeam atunci cand vorbeam si cum s-a schimbat asta incet-incet.
Imi amintesc de excursia la aquapark, de votul din bucuresti la fel cum imi amintesc de 100 km fara un cuvant. De transfagarasan. De cascada aia. De cum de abia se tinea dupa mine ca nu avea pic de conditie fizica. De cum am iesit din baie si era cu pisica aia in brate. Acela a fost momentul cand, nu stiu, am simtit ca il vreau alaturi. O mangaia. Si ea era fericita. Pisicile stiu mai multe ca oamenii...
Se spune ca intr-o relatie, ca sa fie de succes, niciodata nu trebuie sa adormiti suparati. Poate aici a fost greseala, cine stie.
Imi amintesc de frustrarea din ce in ce mai mare ca tot ce conta pentru el era clipa de fata, imi amintesc de 'nu merge intre noi', imi amintesc de supararea ca vorbesc cu fostul prieten.
Care a fost inceputul sfarsitului?
Imi amintesc, ca de obicei, si ce a fost bine si ce a fost rau, intr-un amalgam fara sens.
Imi amintesc crizele de gelozie care ma indepartau. Mereu am fost libera...am sansa asta data de incapatanare, sa nu astept nimic de la nimeni, mai devreme sau mai tarziu, voi obtine totul singura.
Nu ma face nimic sa raman daca nu vreau. Nici bani, nici iubire declarata, nici minciuni, nici grija. Nici teama de singuratate. Nu, fiecare moment e o alegere constienta, o decizie de a ramane. Si e frumos cand poti sa zici ca raman pentru ca vreau sa stau, sa te am alaturi nu pentru ca astept, imi dai sau ma completezi cu ceva. Ci tu vii peste...
Am pierdut sirul despartirilor si impacarilor, am pierdut increderea ca exista loialitate, ca poti conta pe omul langa care stai ca va ramane. Mereu a fost o ciocnire intre raman pentru aceste motive, din partea sa si raman pentru ca vreau, din partea mea. Ramane pentru ca nu insel, gatesc bine, sunt simpatica, iubesc animalele, il iubeste pe ion al meu. Dar asta este atat de conditionat ca nu mai e iubire. Nu exista conditii in iubire. Si totusi, la sfarsit, ea a conditionat. Asa ca te intrebi...  il iubea ea, oare?
Il iubea...
Il iubea pentru tot ce nu era ea. Optimist, lipsit de griji. Pentru cum dormea pe mana sa, pentru povesti, chiar de groaza fiind, pentru surprize. Dar il iubea si cand nu erau acestea. Il iubea pentru ca il iubea. Il iubea pentru ea daca ar fi fost doar ea. Ii era teama de viitor, in schimb. De faptul ca tot optimismul de pe lume nu te ajuta cand dai de greu. Cand dai de greu, nu fugi ci te infigi cu talpile in pamant si stai. Dar ai nevoie de pamant, de ceva stabil, nu poti sa-ti combati  destinul cand stai pe nori.
Nu conteaza ce crede despre ea.
Adevarul nu il stie nici ea. Poate e un ghem de sensibilitati si frici imbracate in armura. Poate e un fier imbracat in catifea.
Oricum ar fi, conditionarea ramane conditionare si este detestabila intotdeauna, indiferent cine o face si cui. Ea a stiut cand s-a mutat ca totul s-a sfarsit, ca nu te poti astepta la o continuare, o a doua sansa. Nu cand tu nu ai oferi asta vreodata. Suntem datori sa asteptam sa fim masurati cu acelasi standard pe care ne incapatanam sa il impunem si altora.
A fost o conditionare, a fost un final. A fost ceva ce a simtit ca trebuie sa faca desi nu si-a dorit. A fost o decizie pe care a luat-o stiind ce pierde. Decizie asumata...una cu care se va impaca cu greu.
 Poate nu o va face niciodata.
Cum mai poti sa vorbesti cu cineva pe care ai tradat? Si nu in sensul pueril si trupesc ci intr-un mod care tine de loialitate sufleteasca? Nu lasi om sau animal la greu, asa a crescut, asa a fost invatata.
Cum sa tradezi chiar ghemul acela de valori care sta adanc infipt in inima ta, care ti-a fost insuflat de mic copil?
Da, isi zice si aude des ca oricine te vrea, va face orice sa fie langa tine, va matura pe strazi, va pune gladiole, "orice" e un cuvant minuscul pentru ce ai face cand vrei ceva sau pe cineva. Dar un lucru ce il inveti este ca nu toti oamenii sunt ca tine. Si apoi daca acest "ca tine" descrie doar ceva ce erai in trecut? Ce asteptari sa ai cand nici tu nu le poti indeplini pe a altora? Poate el se astepta ca ea sa ramana langa el...
Sau daca acest "orice" funebru  descrie doar o idee, un crez pe care nu il mai indeplinesti demult? Daca esti doar un pic mai catolic ca papa, fixezi standarde doar pentru altii nu si pentru tine?
Stiu ca nu este bine sa intri in definitii. Dar tot e greu. Tot doare...
Poate in timp va trece, va fi o poveste clasata asa cum a mai avut.
Pacat ca au facut atat de putine impreuna. Pacat ca nu au avut un concediu. Pacat ca nu a fost sa fie un viitor.
Sunt vinovata de tot. Ca ion nu mai are pe cine pupa. Si totul pentru ca am vrut ca ion sa aiba mereu pe cine pupa. Atat de ciudat e totul...
Imi aduc aminte de gogosi, imi aduc aminte de plasa cu dulciuri, imi aduc aminte de cidru baut seara.
Imi aduc aminte de tot si toate. Si l-am iubit. Oh, daca ar stii el cat de usor il putea inlocui daca voia. Dar femeile sunt cele care asteapta, barbatii sunt cei ce actioneaza. Femeile se retrag, barbatii pleaca. E in firea lucrurilor, banuiesc.
Mi-a zis ca imi citea blogul. Stiu ca nu o va face din nou prea curand sau poate niciodata. Nu am mai scris demult, de un an de fapt. Si nici acum nu scriu pentru el, o fac pentru mine.
Pentru ca sunt prea multe pe care trebuia sa le zic si daca nu le fac ceva, nu le astern undeva, imi vor ingreuna sufletul. Imi aduc aminte cand a plecat, una din dati. Imi aduc aminte ca a scris ca vine sa isi ia masa...de parca ma interesa pe mine.
Nu stie ca eu plangeam atunci. Am ajuns acasa, am gasit casa goala, Ion se uita intrebator...si aia a fost. Sa afle cand asta nu va mai conta. Cand au trecut atatea lacrimi pintre gene ca nu va mai conta unele ce fac parte din trecut.

Am numit povestea asta liberul arbitru pentru ca asta este singurul lucru de ne este garantat. Ne facem rau cu mana noastra dar nu avem dreptul de a ne plange. Plangem si atat. Mergem mai departe.
Trebuia sa il vopsesc...trebuia sa se intample ceva. Trebuia sa isi gaseasca un job ca sa fie stabil, trebuia sa nu mai fie intre noi liniste pentru ca nu se spun lucruri si acelea atarna de fiecare cuvant rostit.
Trebuia sa ma ierte pentru ce am facut. Si atunci sa stiu ca va ramane alaturi de mine, orice ar fi. Nu de mine, de tot ce reprezint eu, ce conteaza pentru mine.
Trebuia sa fim bine. Trebuia sa taca. Trebuia sa inteleaga ca tot ce simteam pentru el ma impiedicau sa merg mai departe, sa imi dau inima altcuiva. Dar apoi, cand altul pleaca, nu mai e alegerea ta. E mai usor asa, da.
Am facut multe greseli, am mai invatat o lectie. Dar sa fiu a naibii daca nu doare.
Nu dupa trecut plang eu ci pentru viitor.
Sa ne intalnim in parc, dam mana si sa ne dam seama ca ne vom rani reciproc.
Ca eu voi ramane pe o planeta prinsa intr-un vartej gravitational. Si el va zbura.
Trebuia sa stim, sa ne luam la revedere si sa mai vorbim din cand in cand.
Trebuia sa fie asa.

'Planeta vie' am scris-o intr-o seara, 17 august. Anul trecut. Peste 16 zile va trece un an. Atunci plecase pentru ca i-am zis ca nu mai functionam. De fapt, m-am asezat pe canapea, am asteptat sa imi dea atentie, sa lase jocul si sa zic ca nu functionam.
Zicea atunci ca am avut dreptate, ca se complacea in situatia respectiva. Ca o sa mearga pana la capatul pamantului si o sa faca sa fie bine.
Imi aduc aminte de cum adormeam la filme...cat de bine ma simteam sa ma bag in el si sa adorm. Cum ion venea sa stea pe el si apoi adormea langa noi. Cum simte baiatul asta tot ce simt eu...
Imi doresc sa fie fericit. Mai mult decat as vrea asta pentru mine.
Imi aduc aminte cand a explodat sau s-a ars tabloul electric. Imi aduc aminte ca faceam macaroane atunci. Care au iesit super naspa dupa ce au stat prea mult in cuptor.
Imi aduc aminte de clatite si cat s-a laudat cu ele. L-am iubit pe omul asta.
Nu pentru ceva anume. In ciuda a tot.

De ce imi e greu acum sa scriu? De ce?
O sa ii scriu si lui, sper sa ma razgandesc. Sa nu o fac, mai mult rau se intampla. Nu vreau asta. Poate merita sa stie ca a insemnat mai mult decat crede. Poate ar fi bine sa las lucrurile asa. Nu stiu, mereu am actionat din impuls. Nu stiu unde ma va duce asta.
E trist sa realizezi ca am stat mai mult despartiti decat impreuna.

Visam ca vom plimba cainele impreuna, ca vom gati impreuna. Ca ne vom uita la filme.
Poate daca trece timpul, voi uita.

Fericirea nu e garantata de nimeni si nimic. Mereu avem liberul arbitru de a alege sa fim nefericiti.

Vreau...

Sa simt cum soarele ma mangaie si imi incalzeste sangele. Cum sufletul mi se intinde pana la rupere ca sa cuprinda cat mai multa caldura, viata, fericire.
Sa pot inmagazina toate acestea pentru timpuri mai putin generoase dar extraordinar de geroase. Mhm, iarna, la tine ma refer!

In vechime, varsta era calculata in numarul de ierni carora le-ai supravietuit si asta pentru ca e o caracteristica umana sa te raportezi mai mult la elemente negative, cumpene peste care treci, momente triste. Pentru ca iarna - cu tot ce implica ea, noroi, vant si frig- este un anotimp trist.

Undeva in trecutul meu am decis ca nu ma multumeste sistemul asta anost de calculare a varstei asa ca am adoptat un altul. Vreau sa imi numar viata in experiente, in lucruri noi, in mancaruri incercate, in vise indeplinite, in vacante boeme sau incitante. Stiti voi... Lucrurile de se intampla vara.

Timpul, my dear friends, voi alegeti cum sa il calculati. 

Dupa bataia ceasului sau a inimii voastre. 

Alegeti cu atentie si aveti grija sa nu ajungeti batrani fara povesti.

Planeta Vie

O veche legenda omeneasca spune ca daca permiti cuiva sa-ti stie Adevaratul Nume, acela poate sa te controleze. Soarta ta este legata de cel ce iti cunoaste acest secret, forta ta vitala nu iti mai apartine iar Existenta sau Distrugerea devin simple capricii ale Noului tau Stapan. Tu nu iti mai apartii tie – poate doar in masura in care aerul din plamani apartine oamenilor care il respira.

Acesta este motivul pentru care planeta Xenon – Adevaratul ei nume, nu a permis multora sa o cunoasca. Doar acelora in care credea, cei despre care stia ca nu i-ar face rau niciodata. Iar atunci cand a facut asta, exceptand Prima greseala, s-a dezvaluit treptat, cumva impartita intre dorinta de a fi cunoscuta si frica de singuratate.  

Dar oamenii…oamenii sunt ciudati, asa a aflat ea. Chiar si cei pe care crezi ca ii cunosti.

Pentru ca ei nu se gandesc niciodata la infinit, le lipseste aceasta perspectiva. Ei traiesc ‘Aici’ si ‘Acum’, cuvinte Adevarate importante pe care ea le-a auzit de-a atatea ori. Aici si acum pentru fiecare generatie care mergea inainte cu nepasare, uitand ca trecutul si viitorul lor e un ‘Acum’ al altora. Pentru oameni, nu exista viitor daca nu le apartine si lor in egala masura.

Traiesc dar nu stiu ca o fac. Pur si simplu nu ai cum sa cuprinzi infinitul in ceva finit. Si sufletelor lor, puncte ingemanate de ‘Aici’ si ‘Acum’ sunt prea mici, prea necuprinzatoare pentru aceste intelesuri.

Chiar si ea, ca planeta vie, unica in felul ei, nu putea cuprinde in mintea sa notiunea infinitului. Avantajul ei era ca ‘Acum’ al ei se masura in ceva mai fluid ca timpul uman, nu in clipe asa cum isi masoara viata oamenii, dupa ticaitul unui ceas.  

Nu isi mai amintea Trezirea. Nu isi amintea ce a fost inainte. Poate doar o bucata de meteorit ratacita. Poate a fost o alta planeta care a explodat si care mai apoi si-a recuperat o parte din ramasite,  prinsa pe o orbita a acestui soare si fortata sa devina glob de o lege nescrisa a Universului. Nu stia daca a fost vreodata calda desi din momentul in care s-a Trezit, a fost pe deplin constienta de vapaia din interiorul ei. Stia un singur lucru. Ca a fi unic este Rau, a fi unic inseamna ca esti singur. Nu si-a dorit niciodata asta si daca ar fi fost posibil, ar fi Adormit din nou. Sa redevina praf, molecule de materie tinute in frau de gravitatia marelui soare.

Timpul nu a fost pe deplin inteles la Trezire. Pentru ea s-ar fi masurat in miscari circulare in jurul stelei scanteietoare de care nu putea sa se indeparteze. In anumite puncte, i-ar fi fost usor sa se duca catre stea, in altele simtea cum departarea parca o faramiteaza in mii de farame atrase toate de puterea acea masiva.  Pentru ea Timpul nu exista. De ce sa numeri ceva ce nu se va opri niciodata? Numeri ceea ce este finit, infinitul nu are nevoie sa fie masurat. Ceea ce exista, va exista tot timpul.

Dupa Prima Greseala, a inteles ca timpul este necesar oamenilor pentru a-si numara marunta lor existenta. Clipe in viata unei planete, tic-tac.  ‘Cand?’ intrebau micile minti asa ca ea a invatat cum sa le raspunda.

Ei bine, in timpul lor, ei i-au trebuit mii de rotatii ca sa inteleaga cum si in ce fel este populat Universul. A inteles ca navele acele mici care apareau prin preajma soarelui poarta in ele niste finite inca si mai micute. A trecut timp pana a invatat sa le citeasca gandurile. Prima data aproape a ucis un ‘Om’, incercand sa cuprinda mintea sa cu a ei. Nu si-a cunoscut adevarata putere pana nu a simtit cat de inspaimantat era omul. Totusi, acea scurta comuniune a invatat-o tot ce avea nevoie sa stie. A stiut pe data cum este vazuta, a inteles Singuratatea ei atunci cand mintea umana, legata de a ei, i-a aratat disperata imagini cu alti oameni. Razand, jucandu-se, imagini de care mintea mica parea ca se tine agatata, inspaimanta de planeta. Dar cel mai mult a inteles de ce aveau nevoie Ei.

Si pentru ca era singura, a voit sa fie ce aveau ei nevoie. A creat atmosfera, si-a domolit muntii ca ei sa-si poata faca asezari, a dat drumul vapaii din interior pentru a crea caldura si s-a lasat expusa Universului pentru ca toata aceasta caldura sa se transforme in apa.

Le-a dat tot si i-a primit cu bratele deschise.

Cu primii colonisti a invatat sa vorbeasca. Un termen cat se poate de omenesc prin care imaginile transmise de ea erau interpretate de mintea lor si deveneau simboluri pe care ei le transmiteau apoi celorlalti, de pe alte planete.

Asta a fost Prima Greseala.

A fost tot ce au avut ei nevoie si a dat tot, uitand ca ea trebuie sa existe si in afara Timpului lor. Nu voia nimic de la ei, simpla lor existenta era tot ce isi dorea.

Au cerut fier, carbune, micile pietre sclipitoare erau vanate pe toata suprafata ei. Promiteau ca nu vor lua mult, doar cat le este necesar Acum. S-a lasat rupta, taiata si le-a dat tot ce a fost nevoie. Pentru ca si ea avea nevoie ca ei sa fie.

Apoi, cand au luat prea mult, a vrut sa ii opreasca. Dar intre timp, acestia ii invatasera Adevaratul Nume si au fortat-o sa le dea mai mult si mai mult. A vrut sa se schimbe dar au oprit-o din nou cu forta magica a numelui ei. Au oprit-o cu promisiuni pe care le-a crezut pentru ca le-a intuit aceeasi forta care o tinea captiva numelui ei.

I-a crezut pana in momentul in care a inceput sa numere promisiunilor lor nerespectate si atunci si-a dat seama ca increderea ei este finita.

Nu ii doreau raul doar ca ei traiau in alt plan. Aici si Acum –ul lor erau fara viitor.

Ei nu aveau planuri doar scopuri. Si doar Planetele stiu ca scopul este urmarea unui plan. Ei existau. Ea traia.

Si atunci a facut ce trebuia. Si-a sters numele din mintea lor, fara sa-I peste ce stricaciuni mai lasa. I-a facut pe toti sa uite ca ea este vie. Si-a promis ei insasi ca numele ei nu va mai fi cunoscut niciodata, ca nimeni nu va mai avea putere asupra ei.

Iar timpul a continuat sa mearga inainte, numarat de data asta in eoni de singuratate. S-a retras in sine si a continuat sa existe, indiferenta la traiul celor din afara ei.

Chiar si asa, orientata catre interior, Xenon a devenit treptat constienta de armele construite pe oameni, fazere pe pamant, submarine nucleare in ocean, lasere orbitand in satelitii din jurul ei. Le putea controla pe toate, erau pana la urma materie din materia ei,  fier si carbon asa cum era toata fiinta ei. Nu dorea sa faca rau dar cumva, simtea nevoia sa se protejeze, sa nu mai permita existenta Primei Greseli si daca invatase ceva in Timpul petrecut cu Oamenii era ca acestia sunt pur si simplu imprevizibili.

Faptul ca putea sa controleze toate aceste arme ii dadea siguranta pe care promisiunile lor nu ar fi garantat-o niciodata.

Nu a tulburat existenta multor Aici si Acum si a continuat sa ramana singura cu greutatea neintelegerii propriului scop, ceva ce nu este menit prea multor fiinte din Univers.

Apoi, cumva, cineva a ajuns din nou la ea. A fost ciudat pentru ca vorbea ca si cum stia ca este inteles si ascultat. A fost ciudat pentru ca a facut-o sa inteleaga cat de singura era. A fost ciudat pentru ca a facut-o sa uite de Prima Greseala.

Asa ca si-a incalcat propria promisiune, urandu-se pentru aceasta omeneasca slabiciune.

Dar a facut asta constient, cumva convinsa de sinceritatea acestor noi promisiuni - simtea ca sunt adevarate, ca nu I se va face rau niciodata. Dar raul imbraca multe forme, asa avea sa afle.

In timpul uman, s-a bucurat de aceasta noua prietenie si de tot ce presupunea. Ii placea sa ii arate lucruri din vechea ei existenta, ii placea sa vorbeasca cu acest nou om. Nu i-ar fi ajuns existenta lui umana pentru tot ce voia sa-I spuna si sa ii arate. Dar cumva, o data ce si-a dezvaluit Existenta, omul a dorit doar o parte din ceea ce era ea. Pentru ca Raul parea ca il tulbura, fiind cumva prins intre un Aici si Acum lipsit de griji,  nu dorea sa-si impovareze existenta cu astfel de lucruri.

El voia sa simta marea, ea voia sa-I povesteasca despre ce existase inainte de aceasta, de cum se formeaza valurile si cum de adie vantul. Voia sa-I spuna de momentele trecute in care cei din Prima Greseala reusisera sa omoare tot din oceanul de care acum se bucura el.

Dar de fiecare data cand astfel de discutii apareau, omul se inchidea, incheia comuniunea aceea minte-minte sau schimba pur si simplu subiectul Pentru el, Aici si Acum erau suficiente. Niciodata mai departe. Doar promisiuni ca numele ei va ramane necunoscut altora si ca Prima Greseala nu va mai fi urmata de-o a doua.

Si astfel, anii umani au trecut, simple clipe pentru Planeta Vie. Si intr-o zi, oameni s-au ivrajbit iar ea a simtit asta ca o tresarire ce a facut-o pe deplin alerta si conectata la ce se intampla in exterior. Primele fazere care i-au ciuntit scoarta au fost surprinzator de nedureroase. Totusi, disperarea si frica e care a simtit-o la cei din exterior a fost aproape de neimaginat.

Amortita de aceste sentimente profunde, noi, a cautat comuniunea cu mintea care ii fusese prietena. Si a gasit-o scaldata in durere, o durere asa mare si o suferinta cumplita in spatele careia deja inmugurea furia. Iar mintea omului s-a agatat de cea  a Planetei si a folosit Adevratul ei nume pentru a cere distrugerea tuturor, orice e viata in Univers.

Iar Planeta, obligata de o putere mai mare ca a ei, a ascultat.

Ce vor barbatii

Si ce vor pana la urma barbatii? Cam greu de raspuns la intrebarea asta...cel mult poti sa afli ce nu vor si apoi, prin absenta, sa-ti dai seama si de restul.

1. Nu vor femei inteligente. Este ok sa ai cu cine discuta o idee dar pentru asta  exista prietenii de-o bauta sau amaratul ala care e sunat de fiecare data cand dai de greu. Dar de la femeia de le este alaturi nu vor si nici nu le plac manifestarile de inteligenta. Mai bine una care sa se inchine cand aude fraze mai lungi de 2 propozitii sau  care, prin comparatie, face noaptea sa para luminata. Una care sa se uite la tine ca la extraterestru doar pentru ca stii sa duci lingura la gura. Sau cum ar zice radio Everan, barbatii vor o femeie care este inteligenta doar daca citeaza pe Iorga.

2. Nu vor femei independente. Barbatii sunt carnivori prin natura lor, apreciaza puiul sub orice forme.
 De ce independenta  cand poti sa ai pe una care literlamente ti-ar pupa urmele talpilor? Care nu te scoate din puiu' ursu' cutu' pisi' si restul patrupedelor. Creste inima in tine sa stii ca esti cutu cuiva, nu? Vorba aia, te-a facut mama om ca sa ajungi puiut.

Discutam despre asta cu un prieten bun. Despre cat de nasol este sa fii femeie independenta in zilele noastre. Nasol dintr-o singura perspectiva, sa ne intelegem - aceea a relatiilor. O femeie care nu are nevoie de ajutor isi gaseste cu greu un partener. Femeia independenta, in timp, are sanse de a-l emascula pe domnul gasit. E o chestie straveche - barbatul se simte barbat numai daca iti aduce un hoit ucis la tine acasa si nu, ca il trimiti tu la kaufland sa cumpere PUI congelat, nu se pune.


3. Nu vor femei sincere. Fereasca de asa ceva! Da-o naiba de sinceritate,  cand a ajutat la ceva? Traim si murim. Intre timp, hai sa (ne) mintim. De ce sa ai langa tine o femeie care are momente cand nu te place si nu se sfieste sa o spuna?

4. Nu vor femei care isi stiu valoarea. Pentru ca automat si ei trebuie sa se ridice la nivelul stachetei si de multe ori nu pot face asta de burta.

5. Nu vor femei cu memorie. Asta e probabil urmatorul lucru care trebuie sa dispara in urmatoarea etapa de evolutie, alaturi de apendice. Nu este bine sa tii minte si nici sa strigi in gura mare ce iti amintesti. Bine, noroc ca memoria nu joaca un rol prea important in viata majoritatii femeilor. Multe se pregatesc pentru maternitate si este o chestie imperativa sa fie uituce. Altfel, ciuciu sa se atinga norma de 2.3 copii/femeie.

Asa cum spuneam, prin absenta iti poti da seama de ce vor barbatii de la o femeie.
Norocul lor este ca majoritatea damelor se nasc cu atributele respective by default si nu necesita schimbari ulterioare.
Cele de mai sus sunt valabile pentru barbatii slabi. Cei care merita exact ce au si nimic mai mult. Cei carora li se pare interesant sa aiba o relatie nu cei care au o relatie cu cineva interesant. Si, da, exista o diferenta.

Stau sa indur ca de-aia m-am nascut roman

Romanul s-a nascut poet. Dupa, valorificand anii petrecuti acasa si educatia primita vertical, devine roman cu adevarat - adica martir.
Istoria noastra e plina de astfel de exemple: inveti de mic ca nu e bine sa-ti tii capul sus ca altfel sabia ti-l taie, inveti ca esti aici pentru ca inaintasii tai au alergat ca bezmeticii prin paduri si s-au ascuns de turci. Inveti ca nu e bine sa lupti ci sa cedezi- ca banca cand se aseaza prostul pe ea.

Afli cu stupoare ca vorba dulce, mult aduce dar, ca un facut, tie nu iti aduce nimic -doar reclama de pupincXXX.
Inveti de mic sa fii modest, bun, sa te gandesti la aproapele tau (notiune restransa, nu?), sa lasi de la tine, sa fii de toate numai invingator, nu.
Pentru o natie care se bucura de orice succes al reprezentantilor lor (bineinteles, cu moderatie ca-I mai dragut) suntem extraordinar de zgarciti cu reusitele noastre. In paranteza fie spus, cum ar fi sa avem in mintea noastra o tribuna plina de suporteri care urla entuziasmati: "Bine maaaa, Georgica, maaaa!".
Ne-a ramas intiparita ca o marca ideea de "sacrificiu". Ne ascundem dupa asta pentru a ne justifica neputinta de a ne indeplini putinele visuri pe care le avem. Si, dupa nenumarate planuri care nu duc nicaieri si nu se concretizeaza, pricepem si noi care ne este menirea, adica sa nu visam deloc.

NU. Va spun ceva, chiar si destinul oboseste sa se lupte contra celor ce nu renunta. Vreti ceva? Ganditi-va bine dinainte ce ati face pentru, ce limite aveti. Si dupa ce v-ati gandit bine, dati-i inainte.
Fiti sinceri cu ceilalti, fiti sinceri cu voi. Da, posibil sa jigniti caractere mai slabe, posibil sa regretati dupa. Daca aveati cumva certitudinea ca va e bine acum, nu mai citeati acest paragraf cu rol de pregatire pentru lupta. Dar cum l-ati citit, e clar ca asta vreti, ca binele de-l simtiti e doar o impresie si undeva, sub zeci de mii de straturi de umilinta si modestie, se ascunde in voi un luptator. Sau, pe romaneste, un Halep.
Iar ca sfaturi utile...

1.Nu va multumiti niciodata cu ceea ce va este dat. Si nici nu multumiti daca este vorba doar de-o afacere. In lumea asta nu primesti nimic pe gratis. Nu are sens sa multumesti, nu vei primi niciun "mersi" (sau merci pentru semidocti) cand ti se cere sa dai inapoi.

2.Nu credeti niciodata promisiunile pe care vi le fac altii. Isi vad doar interesul. Ca sa parafrazez o doctrina, un mod de viata, daca ascultati de acest sfat este posibil sa fiti placut surprinsi. Sau pregatiti pentru ceea ce urmeaza. Oricum ar fi, sunteti castigatori.

3.Nu contati niciodata pe nimeni. Da, este ok sa primesti ajutor dar invatati-va sa contati pe voi cel mai mult. Faceti exercitii de imaginatie privind modul in care puteti sa rezolvati o problema. Daca v-ati invatat cu delegarea, sunteti neajutorati ca niste pui. Eii, o chestie de ar trebui sa o stiti. Pe zi sunt consumate aproape 300 de milioane de kg de pui. Vreti sa fiti pui?
Madamele, in general, doresc sa construiasca aceasta imagine. Uite, cat de neajutorata sunt, vino to barbat bine si ajuta-ma! Prostii cad in capcana. Prostii modesti. Restul isi cumpara pui de la KFC.




4.Nu trebuie sa va intereseze parerea altora. Nu conteaza ce cred altii, este irelevant. Nu le place, foarte bine. Le place, foarte bine. Daca ajungi sa te schimbi pentru a place fiecarui om intalnit, o sa ajungi sa nu te mai recunosti. Si, in plus, nu o sa placi celor ce nu le place ceea ce ii place celui ce te-a schimbat. Complicat, asa-i? Cel mai simplu este sa ramai autentic. Pe mine nu ma deranjeaza sa cunosc oamenii care nu ma plac. Asta cand se manifesta ei pentru ca eu de ce as intreba cand, in definitiv, nici ca-mi pasa? Imi place sa-i cunosc pentru ca, de multe ori, ai parte de o reactie mai autentica din partea cuiva care nu te place. Pentru ca e mai greu de disimulat nemultumirea fata de cat de usor e multumirea.
Cui ii pasa de parerea altora este si cel mai usor de manevrat. Este usor de jignit pentru ca ii pasa.

5. Fiti dur. Nu va jenati sa cereti drepturile voastre. Nu va jenati sa cereti explicatii sau sa nu urmati "ordine". Si aici as avea un mic comentariu ca ma uit la multe filme. Daca, sa zicem, te uiti si tu, cu siguranta ai prins vreo scena in care unul prins de criminal urla catre partenera " fugi!!!" si aia sta sa intrebe "da' de ce? stai putin, ce s-a intamplat?". In timpul asta tu, telespectator prins de actiune, iti vine sa o iei la suturi. Deci nu cereti explicatii daca va urmareste unul cu bormasina sau satarul prin padure. Atunci fugiti. In rest, cereti explicatii si nu va multumiti cu raspunsuri gen "pentru ca asa trebuie". Nu trebuie nimic daca nu vreti voi sa trebuie.

Par sfaturi dure? Nu sunt. Alternativa este sa va multumiti sa va (in)cante Anton Pann pe versurile lui Andrei Mureseanu.
Cum spuneam, alegerea va apartine.