--din Furnicile de Bernard Werber---
Indienii din Canada folosesc pentru urşi o capcană dintre cele mai rudimentare. Ea constă dintr-un pietroi uns cu miere, atârnat cu o sfoară de craca unui pom. Când vreun urs zăreşte ceea ce lui i se pare a fi o bunătate de mâncare, el se apropie şi încearcă să apuce pietroiul lovindu-l cu laba. În acest fel, imprimă o mişcare de pendul pietrei care, de fiecare dată când revine la poziţia iniţială, îl loveşte. Ursul se enervează şi loveşte din ce în ce mai tare. Şi cu cât loveşte mai tare, cu atât e lovit la rândul său mai rău. Până ce, în final, e făcut K. O.
Ursul e incapabil să gândească şi să-şi pună întrebarea: "Ce-ar fi dacă m-aş opri, făcând să înceteze cascada aceasta de lovituri?" El nu resimte decât frustrare.
"Primesc lovituri, aşa că le înapoiez!" îşi zice el. De unde şi furia sa exponenţială. Cu toate acestea, dacă ar înceta să o mai lovească, piatra s-ar imobiliza şi atunci poate că el ar izbuti să observe, o dată ce calmul s-ar restabili, că nu este vorba decât- de un obiect inert, atârnat de o sfoară. Nu i-ar mai rămâne decât să rupă sfoara cu dinţii, pentru ca piatra să cadă, şi apoi să lingă mierea de pe ea.
