Traim cu totii in custi de metal, otel sau beton. Muncim o viata pentru a ne imbunatati capcana, pentru a ne lauda in fata altora in timp ce, in secret, tanjim la cusca lor. Uitam de cer, de stele, uitam sa iubim alte fiinte, sa credem in ele, sa speram.
In cusca unde murim incet, nemultumiti incepem sa visam. Vrem sa mai fim copii, sa mai auzim greierii, sa ne mai jucam o ultima data, sa ne vedem bunicii si parintii vii. In visul nostru, simtim pamantul gol sub picioare, ne lasam mangaiati de soare si de vant. Apoi, cand visul s-a incheiat, ne incaltam si mergem mai departe, in infinit.
Natura ne-a parasit fiintele. In intunericul ce ne-a ramas, incet, ne pierdem si noi.
